Ture de antrenament și de verificare a marcajelor și a copacilor căzuți peste poteci, în Buila, Bucegi, Cozia, Făgăraș, Iezer-Păpușa.
Va fi mult de lucru după topirea zăpezilor.
Luna a început cu semnarea unui Acord de Parteneriat cu conducerea Parcului Național Buila-Vânturarița, care prevede refacere de poteci, implicit îndepărtarea copacilor rupți care blochează trecerea.
Dar Acordul semnat este doar începutul unui lung drum al obținerii tuturor aprobărilor necesare, în județul Vâlcea.
A urmat apoi o săptămână în care am contribuit la pregătirea Cupei Mălăiești, concurs de schi alpinism, aflat anul acesta la a 45-a ediție.
În ultima săptămână din aprilie ne-am dus în Iezer-Păpușa unde, respectându-ne promisiunea făcută în decembrie și conform înțelegerii de colaborare cu Salvamont Argeș – sucursala Câmpulung, sprijiniți de oamenii sufletiști care formează numita formațiune, am construit trei punți pe un traseu ce se dorește a fi reabilitat după ani întregi în care a fost uitat.
Am stat în apa rece și udă până la genunchi și peste, folosind lemnele găsite în apropiere, doborâte de mama natură.
Am terminat o punte. Apoi încă una. Și ne-am apucat de alta.
Castorii, ne-au dat și ei niște lăbuțe de ajutor.
Mai trebuie făcută încă o punte, dar ploaia cu grindină a pus capăt lucrărilor pentru moment.
Echipa + fotograful care, pe lângă poze, a muncit la fel de mult
Punțile sunt de folos turiștilor, dar și cabana trebuie ajutată!
Sub supravegherea atentă a proprietarului, au fost testate îndemânarea drujbistului și ascuțimea lanțului.
Vom reveni peste câteva zile în Iezer, unde trebuie să terminăm și poteca de marcat, și lemnele de spart.
Iar în Făgăraș, spre Suru, ne așteaptă multă muncă: cele trei poteci dinspre vale sunt blocate de copaci căzuți.
Va fi nevoie de atenție maximă și lanțuri de drujbă ascuţite. Acordurile oficiale există deja.
Deși simțeam aroma ceaiului cu rom, am lăsat rucsacii și am privit uimiți /încântaţi /minunați apusul ireal.
Am plecat totuși să vedem ce au mai făcut spiriduşii muntelui peste noapte.
Ca o minune, poteca marcată cu triunghi albastru a devenit perfect circulabilă, fiind chiar potrivită pentru cei pasionați de cicloturism montan
Ne-am întâlnit și cu o echipă de trei salvamontiști sibieni care verificau poteca marcată cu triunghi roșu, ce urcă din Sebeșul de Sus peste Muchia Moașei.
Tinerii îmbrăcați în roșu au pornit apoi spre vale să-și întâlnească colegii ce urcau dinspre Valea Moașei pe poteca marcată cu punct roșu.
Sunt sigur că și acel traseu este în bună stare.
Ce-am făcut eu ? Imaginați-vă că am cărat o roabă, pe iarbă, ca să nu stric aranjamentul creativ din poza anterioară.
Între timp, alți prieteni ai cabanei, mai vechi decât noi, au montat lambriu și au făcut niște transformări uimitoare, astfel încât, atunci când veți ajunge acolo, veți descoperi o nouă imagine
După trei zile în care ne-a zâmbit soarele, încurajându-ne să lucrăm, în dimineaţa plecării era ceață și revenise ploaia.
Era zi de coborâre, nu conta starea vremii.
Am mulțumit Muntelui că ne-a permis să ducem la bun sfârșit cele propuse și am pornit la vale.
Doar două zile am stat acasă, cât să se usuce hainele de muncă, și am pornit pe alte tărâmuri ale împărăției de piatră pentru a mai avansa pe potecile din Iezer.
Spre deosebire de porțiunea curățată de lăstăriș tura trecută, acum am ajuns la o zonă desprinsă parcă din pădurile din Mordor sau din cea de nepătruns din jurul castelului Frumoasei din Pădurea Adormită
A fost o testare a voinței, îndemânării și puterii de muncă.
Am transformat-o într-o alee pe care, în liniștea pădurii, pot fi auziți cântând spiridușii
Lipsește doar marcajul, care nu a fost pus din cauza meteorologilor care au folosit culorile pentru a vopsi toată țara cu coduri de ploaie, vijelii, lapoviță.
A venit vara și vremea bună.
O tură de o zi în Ciucaș să admirăm smirdarul înflorit, adică rododendron după denumirea latinească, de unde ne-am întors cu un sac cu gunoi, că doar nu era să-l lăsăm pe poteca spre vârful Muntele Roșu.
Apoi ne-am reîntors în Iezer.
Salvamont Câmpulung dăduse deja spre tipărire noua hartă a masivului
Așa că ne-am apucat să completăm marcajele care sunt pe hartă, dar nu sunt în teren, încă.
În primul rând pe poteca pe care am curățat-o luna trecută.
Plecând din fața Cabanei Bătrâna spre Nord, punctul roșu a fost aplicat până la intersecția cu cruce roșie.
Ultimele retușuri din pensulă.

Apoi a fost curățată de doborâturi poteca marcată tot cu punct roșu, care pleacă spre Est-Nord-Est de la cabană, fiind celălalt capăt al circuitului. Aici marcajul te duce acum spre prima punte făcută, aceea unde s-a lucrat în apa rece, după care urcă abrupt spre Plaiul lui Pătru.
După cum spuneam în aprilie, traseul în circuit prin Căldările Iezerului, marcat cu punct roșu, plecare /sosire la cabana Bătrâna, nu a mai fost întreținut de vreo 40 de ani, o mare parte din el fiind ascuns sub vegetație.
Cei de la Salvamont Câmpulung au descoperit vechea potecă, iar noi vom reface marcajul în continuare, dar până vor trece ei cu drujba să traseze cât de cât direcția, noi suntem așteptați la cabana Suru.
De fapt 30 Iunie a fost ziua în care am urcat din Avrig.
Ioana ne aștepta să distribuie sarcinile
Au fost tot felul de activități, corespunzătoare vârstei și posibilităților participanților.
Toate trebuiau făcute, dar cea mai mare reușită a fost finalizarea refacerii alimentării cu apă a cabanei.
Și, conform cântecului,
“Iar când seara s-a lăsat
Ne-am strâns pe lângă foc
Cu voie bună am cântat
Cu munții la un loc.”
La sfârșitul Săptămânii Voluntariatului unii dintre noi au plecat spre casă, alții spre Iezer.
Poteca ne aștepta așa:
Ne-am pus mănușile de lucru, am curățat-o, apoi a venit rândul culorilor.
Transpirați, dar cu zâmbetul pe buze, am dus marcajul până în golul alpin, în Căldarea Piscanului, unde, surpriză imensă: zimbrii ne așteptau să fie fotografiați:
E vară și foarte cald.
Ne-am mutat activitatea pentru câteva zile în zone din Apuseni mai umblate de turiști, pentru a verifica starea potecilor.
– Valea Sighiștelului, marcaj TA (triunghi albastru), continuând în canion pe potecă nemarcată.
– Peștera Porțile Bihorului, marcaj TR (triunghi roșu)
– Cascada Pătrăhăițești, PR
– Izbucul Tăuz, PA
– Circuitul Galbenei, TG (din Arieșeni ) + PG
– Cheile Râmețului, CA, pe firul apei până în satul Cheia.
Acestea au fost traseele parcurse pe care am făcut curat la nivel de muc de țigară.
Au fost multe gunoaie, între 90 – 180 de litri ca volum (socoteală simplă, în funcție de numărul și capacitatea sacilor folosiți) pe FIECARE dintre traseele menționate.
Sticle de plastic, de sticlă, doze de aluminiu, șervețele umede (majoritatea nu sunt biodegradabile), tampoane igienice, pamperși, pungi de plastic, conserve și chiștoace de țigară.
Nu am reușit niciodată să înțelegem, noi cei care facem curat pe poteci, de unde atâta nepăsare a unora dintre cei care ies la aer curat.
Dacă vii în creierul munților, bucurându-te de verde, de ce murdărești ?!
Orice ambalaj cărat plin va fi mult mai ușor după golire și va ocupa maxim același loc în rucsac.
Se renunță la clasicele șervețele umede din plastic și luăm cu noi din cele biodegradabile, care există la raionul de hârtie igienică al oricărui supermarket. Iar după ce le folosim, tragem deasupra niște pământ sau frunze uscate, să nu se vadă că am trecut pe acolo.
Tampoane igienice și pamperși, adică plastic și gel care își mărește volumul la fiecare ploaie.
Rezolvare: un sac de gunoi, strânse cât mai mic posibil și băgate în rucsăcelul de tură. Este simplu și estetic pentru toată lumea.
Despre chiștoace ce să mai zic. Acel filtru este plastic 100% și nu este biodegradabil. Țigara o dată stinsă, se poate băga în buzunar până la primul coș.
Apropo de coșuri de gunoi.
Am fost întrebați câteodată de ce nu montăm coșuri pe poteci, deoarece s-ar păstra mai curate.
Foarte simplu:
* Să se evite aducerea urșilor pe potecă, atrași de resturile alimentare,
* Nu există și nici nu se poate înființa un serviciu de golire zilnică a acestora, indiferent de traseul montan.
Urmează să reluăm legătura cu Serviciile Salvamont Alba și Bihor, poate reușim să colaborăm mai mult, mai constructiv.
Drumul din nou ne cheamă…
Prima zi din lună ne găsește pe șosele.
Revenim la cabana Bătrâna, unde un câine de pază ne așteaptă vigilent:
Urcăm aproape două ore cu drujbă, topor și scoabe în rucsac, ajungem la ultima traversare de apă de pe traseul PR (punct roșu) către Căldarea Piscanului, prima dintre Căldările Bătrânei, unde construim o foarte necesară punte.
Între maluri e o distanță de circa patru metri, iar pietrele în apă sunt alunecoase.

Două zile au fost apoi alocate refacerii celuilalt capăt al traseului PR, care urcă abrupt spre Plaiul lui Pătru.
Te descurcai pe el, dar putea fi îmbunătățit și făcut vizibil în întuneric prin pulverizare de praf de stele…
Iar câteodată erau prea multe marcaje unele peste altele.
Același copac, înainte și după trecerea noastră:
Pe 5 august am urcat degeaba până la intersecția cu cruce roșie, deoarece ploaia ne-a stricat planul de a remarca și acel traseu.
Nu-i nimic, și la cabană a fost treabă de făcut.
N-am făcut poze, dar vă puteți imagina o groapă de formă pentagonală, parte a sistemului de drenaj al fosei septice, cu latura și adâncimea de vreo doi metri, adică un volum de vreo 14 mc de umplut cu pământ și pietre, care la o greutate medie de 1500 kg/mc rezultă o greutate finală de 21.000 kg = 21 tone, luată la lopată de doi oameni.
Apoi a mers perfect o bere rece…
De undeva, din străfundurile internetului vin semnale cu invitații la Festival Floare de Colț, organizat de vechii noștri prieteni de la cabana Mălăiești.
O mână de ajutor e întotdeauna binevenită.
Da, ați văzut bine, jos în stânga scenei, pe zona dedicată susținătorilor a fost sigla MOV.
Peste noapte, două așa numite “torțe suedeze” au dat un farmec aparte scenei.
Nu am talent suficient pentru a descrie atmosfera unde sute de oameni cântau, cu brațele ridicate, împreună cu cei de pe scenă.
Filmările, pe care presupun că le veți găsi pe net, vor fi frumoase, dar palide raportate la ceea ce a fost.
Scena a fost construită, lemnele cărate și sparte, caii descărcați de sacii cu marfă…
Am plecat într-o tură de plimbare și treabă, în același timp: pe Brâna Caprelor, Bucșoiu, Omu, Hornul Mare.
Nu am găsit multe gunoaie, dar când ne-am întors la cabană, în urmă nu mai erau deloc.
Oricât de frumoase sunt întâlnirile muzicale în munți, se termină la un moment dat.
Dar mereu este nevoie de ajutor undeva.
Ne-am îndreptat pașii spre Moieciu, unde un om inimos, Costi Țăposu pe numele lui, președintele Asociației Om pe Munte, înconjurat de o mână de prieteni, încearcă să construiască / reconstruiască refugii în munți și să ajute copii…
De data asta, am sprijinit amenajarea unei tabere sociale pentru părinți văduvi și copii orfani, organizată de Asociația Fabrica de Zâmbete Lavlife pe terenul pus la dispoziție și frumos numit “lumea Om pe Munte”.
Am săpat platforme nivelate pentru corturi în panta terenului, am întins un cort ca de nuntă, ce urma să fie sală de mese și loc de întâlnire sau de joacă în caz de ploaie, plus alte operațiuni mărunte, dar necesare, de logistică.
Printre noi au fost și doi menestreli, cărora am încercat să le protejăm mâinile, dar nu s-au lăsat: au dat și la târnăcop, au cântat și la chitară.
Urmau să vină musafirii. Noi, voluntarii, ne-am împrăștiat în cele patru zări.
Drumul MOV a trecut pe la Râu Sadului, unde vechi cunoscuți, cei din Asociația În Slujba Muntelui, pregăteau festivalul Praf de Stele.
Nu puteam sta degeaba. Am pus mâna pe drujbă și am transformat o grămadă aruncată haotic dintr-o remorcă, într-o stivă ordonată, cu lemnele tăiate la dimensiunile potrivite pentru a fi puse pe focul de tabără nelipsit.
N-am stat decât o seară cu ei.
Potecile ne chemau spre înălțimi.
La cabana Suru urma să înceapă o altă “săptămână a voluntariatului”…
A fost o listă aproape nesfârșită de posibile activități, importante, ținând cont de apropierea iernii: montat noi panouri solare, schimbat tabla pe o parte de acoperiș, cărat lemne și alimente, puse murături, reparații interioare și câte și mai câte.
Nu doar cei de la MOV au făcut toate astea, dar am fost și noi acolo, printre alți prieteni ai Cabanei.
Sâmbătă, 6 septembrie, după ce majoritatea voluntarilor plecaseră, era să se producă dezastrul: un grup de turiști care a coborât de la cabană au aruncat o petardă sau un chiștoc de țigară aprinsă într-un fag găunos căzut la pământ, care a luat foc.
Lung de circa douăzeci de metri, cu un diametru de vreun metru, s-a transformat într-un aruncător de flăcări, curentul de aer ce trecea prin el întețind arderea.
În pădure, la circa zece minute de cabană, pe poteca marcată cu triunghi albastru ce coboară spre Avrig.
Trei ore a durat lupta dusă cu flăcările de câțiva voluntari rămași la cabană și turiști. Deși vorbeau limbi diferite, fiind din Germania, Israel, Slovacia, Ungaria și România, au reușit să oprească extinderea incendiului, iar în cele din urmă să-l stingă de tot.
Povestea completă, cu mai multe poze și câteva filmulețe, o găsiți pe pagina de Facebook a unuia dintre participanți, Gabriel Roman.
Au urmat câteva activități de o zi, două, la niște oameni care aveau nevoie de ajutor, timp în care din drujbă, ustensilă indispensabilă muncii noastre, a ieșit fum. La propriu. Nu mai contează cauza, esențială era reparația. Am lăsat-o așadar într-un service dedicat și am plecat în vacanță, în zona Pelion din Grecia.
MOV, ca Asociație, nu are nicio legătură cu această ieșire, fiind vacanță pe persoană fizică, dar “năravul din fire, n-are lecuire” zice o vorbă din bătrâni.
Unii dintre noi, întâmplător voluntari MOV, am făcut curat pe micile plaje pe care am ajuns, lăsându-le cum erau pe vremea zeilor.
Ar fi interesant de descoperit o modalitate de conștientizare a turiștilor, mai ales că sunt mulți români pasionați de Grecia, în vederea păstrării curățeniei peste tot pe unde mergem. Este atât de simplu să luăm cu noi poleiala ciocolatei, sticla goală de bere sau doza golită de suc…
Am descoperit și un traseu de lung parcurs, 50 km, care se parcurge cel mai bine în bocanci, marcat cu punct roșu. Trece prin niște puncte de belvedere spectaculoase, iar marcajul, privit cu ochii făuritorilor de poteci, poate fi îmbunătățit .
Poate… vreodată…
Peisajele Greciei sunt frumoase, dar și munții noștri…
Între timp, prietenii noștri de la Salvamont Câmpulung au reușit să descopere ultima porțiune din traseul ce trece prin Căldarea Bătrânei. Ca niște adevărați exploratori au reușit să ne indice pe unde va fi viitoarea potecă, care va închide circuitul marcat cu punct roșu din Iezer-Păpușa, România.
Vremea, cu multe ploi, ne-a ținut pe lângă casă, la început. Dar pereții de beton nu se compară cu împărăția brazilor.
Am ajuns din nou în Iezer-Păpușa unde, pe lângă niște pregătiri pentru iarnă ale Cabanei Bătrâna, am plantat 11 stâlpi de marcaj pe Plaiul lui Pătru împreună cu Formația Câmpulung a Serviciului Salvamont Argeș.
Era deja zăpadă pe creste. Nu se putea finaliza vopsirea traseului amintit astfel încât să reziste. Rămâne pentru anul viitor, făcut cu simț de răspundere.
În munții Făgăraș se pregătea aniversare de 10 ani a Cabanei Suru reconstruită.
Nu puteam să lipsim.
Au fost și activități gospodărești, normal, că vine iarna.
O colegă talentată a creat o minunăție de cabană din turtă dulce, cu luminițe interioare, că nu știam dacă trebuie privită sau mâncată…
Ziceam de iarnă…
Un alt refugiu avea nevoie de niște ultime îngrijiri: în munții Baiului, Refugiul Florei.
Deși am plecat rezonabil ca oră de la Suru, traficul de pe Valea Prahovei ne-a făcut să ajungem târziu în Posada, fiind nevoiți să urcăm la frontale.
Zilele următoare am făcut, noi – voluntari MOV, alături de alți prieteni ai refugiului, reparațiile și pregătirile necesare ca să treacă prin zăpezile iernii cu bine, apoi ne-am luat rămas bun cu strângeri de mâini și pupături.
Lună de toamnă. Firesc, plouă. Nu numai la câmpie, ci până pe la 1600 metri altitudine. Dar nu ne lăsăm intimidați.
Echipament avem, suflete tinere avem, pornim spre munți chiar dacă articulațiile se lasă influențate de vremea de afară.
Ajungem la Cabana Cheia din Buila, unde suntem atenți la instrumentele meteorologice locale:
Bălăurim (verbul “a bălăuri” nu există în DEX, dar este folosit de cei ce merg pe poteci și înseamnă a merge pe unde trăiesc balauri, pe drumuri neumblate), deci, bălăurim câteva zile prin lăstărișul ce a invadat cărările, sărim arbori căzuți și descoperim cu greu semne de marcaj ascunse de crengi.
Dacă nu se intervine cât mai repede, multe dintre traseele turistice marcate din masivul Buila – Vânturarița vor deveni aproape inaccesibile, cu risc mare de rătăcire pe întuneric, ceață, zăpadă…
Iar pe ploaie nu-ți vine să treci printre ramurile ce se unesc peste potecă…
Seara, focul din sobă și o cană cu vin fiert sunt finalul dorit al unei zile în munți.
Plecăm din inima Builei pe drumul de pământ binecunoscut, din care se ramifică drumul spre Schitul Pahomie și trece pe lângă Schiturile Prislopel și Iezer.
Accesibil fiind cu orice mașină pe vreo 6 – 7 km din cei 22 de când se termină asfaltul, au trecut pe aici diverse soiuri de turiști…
Unii dintre ei, indiferent de marca mașinii pe care o conduc, au abandonat gunoaie pe drum. Unii le-au aruncat direct de pe geam, alții le-au băgat în scorburi, sub lemne sau în locuri unde, vezi Doamne, nu sunt vizibile. Dar nu pot fi ascunse de mirosul fin al animalelor sălbatice, care le descoperă și le împrăștie.
Pe drumul amintit există o încăpere (că nu știu cum să-i zic) construită o dată cu drumul, în versant. Poate a fost folosită la depozitare de scule și materiale. Oricum, este uscată și poate fi folosită ca loc de adăpost pentru călătorii pedeștri, măcar până trece vreo ploaie neașteptată.
S-au găsit unii care să abandoneze acolo niște pungi de plastic cu resturi alimentare care, normal, au fost găsite de vreo vulpe, vreun urs sau altă lighioană a pădurii.
Nu erau când am mers spre Cabana Cheia. Ne-au lovit vizual când ne-am întors. Nu le puteam lăsa… În total patru saci de 60 de litri. (bine, de 50, că i-am și legat la gură).
Dăm o fugă până la Administrația Parcului, unde facem pași importanți spre finalizarea avizelor ce ne vor permite să intervenim pe poteci anul viitor.
Tot eram în zonă… traversăm Oltul și urcăm la Cabana Cozia. Forțe proaspete…
În magazie ne așteptau topoare și lemne, iar sala de mese trebuia neapărat izolată termic.
Suntem mult pe drumuri, pe poteci, dar din când în când ne mai uităm pe mesaje.
Am aflat astfel că un brad obosit nu a mai rezistat furtunii și a fost smuls din rădăcini, blocând accesul spre cabana Bătrâna din Iezer-Păpușa.
Nu-l puteam lăsa pe nea’ Gelu, cabanierul, blocat acolo.
Veni, vidi, vici. Drum eliberat.

Sfârșit de săptămână. Facem pauză de muncă, dar nu stăm degeaba: tură de recunoaștere a traseului ce va fi marcat cu punct roșu anul viitor, pentru a finaliza circuitul început și descris paragrafe mai sus.
Deocamdată, poteca a fost creionată din drujbă și spray colorat de prietenii de la Salvamont Câmpulug, iar în zonă este și un blănos care încearcă să ne dea o gheruță de ajutor.
Zi de luni. Gata la treabă. Ne mutăm în dealurile Builei și devenim spiriduși: ducem lemne de foc, tăiem niște lemne, că e iarnă și frig. Există oameni care nu cer, dar au nevoie de ajutor…
Emoția din ochii lor depășește cu mult cuvintele de mulțumire.
Ca întotdeauna le vom respecta intimitatea.
Plecăm spre o zonă despre care auzisem că este greu încercată în urma dispariției industriei locale: județul Hunedoara.
Tragem la o pensiune peste noapte, iar gazdele ne îndrumă către Primăria comunei, spunând că îi vom găsi mai ușor pe cei care au probleme.
Nu am aflat dacă în comuna respectivă, cu sate răsfirate pe dealuri, exista cineva care să aibă nevoie de lemne sau alimente, pentru că ni s-a spus cu zâmbetul pe buze: toată lumea are de toate.
Așa să fie, că nu ne pare rău !
Dar teamă ne este că e doar orgoliul oficial: cum adică, vin unii din țară să ne ajute pe noi ?
Nu vom ști niciodată răspunsul la întrebarea asta.
Bem o cafea și ne facem planuri de mers spre casă.
Privind harta, ne amintim că la poale de Cindrel există un om care ne-a găzduit uneori, peste care au trecut anii și umezeala zonei lăsând în urmă dureri reumatismale. O avea lemne ?
Sosirea noastră îi umple ochii de bucurie și animă dintr-o dată singurătatea curții.
Da, a reușit să-și cumpere lemne, dar ca să fie mai ieftine le-a luat netăiate. Ditamai buștenii…
Mâinile îi țin cu greu drujba, care oricum funcționează cu toane.
Ne punem mănușile de muncă, pregătim ustensilele noastre, iar în două zile reușim să feliem buștenii și să spargem cu toporul o parte pe care o și cărăm la adăpost.
N-am mai fost de câțiva ani prin Cindrel. Hai să dăm o tură.
Vremea este închisă, nici urmă de vreo rază de soare.
Urcăm pe traseul marcat cu punct galben spre Căsuța MGS.
Marcajul extrem de rar și deteriorat nu ne ajută deloc să ne orientăm în ceața care devine din ce în ce mai groasă.
La un moment dat auzim niște voci undeva împrejur.
Din vălătucii alburii apar două siluete fantomatice.
Eheeei…
Una dintre ele capătă forma din ce în ce mai reală a unei zâne a munților, care ne-a însoțit și ajutat de-a lungul timpului la diverse acțiuni montane.
Doar întâmplarea a făcut să ne întâlnim acolo, parcurgând apoi împreună drumul spre Căsuța MGS, care este ascunsă în ceață, în stânga pozei.
(nu, nu se vede, și nici povestitorul care a fost fotograf 🤣)
În curând ne vom întâlni în alte aventuri, să facem punți din Visuri către Oameni și Munți…
Se apropie Sărbătorile de iarnă, poate mai găsim momente potrivite pentru a face o magie… să trimitem o rază de speranță… o clipă de bucurie…
Poteci cu soare, prieteni !