despre cabanele de creastă

Sunt cel puțin două referiri, pe undeva prin aceste pagini, despre ajutorul pe care încercăm să-l dăm cabanelor de creastă.

Întrebarea firească ce apare în gândul cuiva obișnuit cu asfaltul, volanul mașinii și hotelurile, ar fi “de ce ar trebui ajutată de către voluntarii unui ONG o afacere particulară ?”

Răspunsul pe care l-ar da un montaniard ar parafraza cuvintele lui Edmund Hillary, întrebat de ce a urcat pe Everest: “pentru că există !”

Cabanele aflate în apropierea crestei munților sunt puține, au rămas puține, în toată țara, tocmai pentru că sunt foarte greu de întreținut.

Aprovizionarea cu orice: materiale necesare reparațiilor, apă potabilă, alimente, chiar lemne de foc, implică un efort uriaș.

De cele mai multe ori sunt cărate pe jos, la propriu, în rucsacul din spate.

După ce dispare toată zăpada, în unele zone pot fi văzuți măgăruși sau cai urcând încet pe potecă, încărcați cu saci cu marfă, având pe lângă ei un însoțitor care va merge întotdeauna pe jos, cu alt rucsac în spate.

Unii cabanieri, un pic mai norocoși, au condițiile de a folosi un ATV sau un funicular cu o cușcă metalică, oricum putându-se transporta doar câteva zeci de kilograme o dată.

Sau, la costuri foarte mari, cu elicopterul.

Pentru turiștii care nu pot parcurge munții cărând un cort și echipamentul aferent, pentru cei care caută doar un pat și o ciorbă caldă la sfârșitul unei zile de drumeţie, pentru cei care-și doresc o seară petrecută în compania unor oameni necunoscuți deveniți prieteni pe strune de chitară, o asemenea cabană e oaza mult dorită.

Și câteodată, e o salvare, fiind adăpost în caz de schimbare bruscă a vremii sau de epuizare.

Putem extinde analiza la costuri, venituri, reinvestiții, număr de turiști în funcție de vreme…, dar cred că s-a înțeles ideea: o mână de ajutor nu strică, dacă vrem să le mai avem.