Începutul marcajelor turistice a fost demult, după al doilea război mondial. Sursele de pe net indică ani diferiți: unele spun 1949, altele 1953.
Oricum, realizarea efectivă, așa cum le știm azi, a fost în perioada 1970 – 1989, în cadrul acțiunii Asaltul Carpaților, parte a Expedițiilor Cutezătorii.
Marcajele vopsite erau realizate de către pionieri, elevi ai claselor 7 – 8, cu medii școlare peste 8, sub supravegherea profesorilor de geografie și sport din școli.
Stâlpii, săgețile și panourile indicatoare au fost cărate și montate de militarii din unitățile Vânătorilor de Munte.
Totul sub îndrumarea și cu ajutorul formațiunilor Salvamont.
S-a vrut ca fiecare tip de marcaj să aibă o semnificație anume, însă în teren acest lucru nu a fost respectat mereu.
Deoarece este imposibil de modificat/aruncat mii de hărți existente, marcajele deja intrate în circuitul turistic sunt, și vor rămâne, sub forma cunoscută.
TOATE pe fond alb, forma diferă:
Dimensiunile sunt descrise în HG 77/2003, Anexa 3:

Culorile sunt cele ale steagului național: albastru, galben, roșu.
Nici semnele marcajelor, și nici culoarea lor, NU oferă vreo informație referitoare la dificultatea traseului respectiv.
Marcajele turistice sunt făcute pentru perioada din an FĂRĂ ZĂPADĂ.
Pot fi folosite și iarna pentru acces dinspre vale la cabane.
În golul alpin și pe creste se va merge iarna în funcție de condițiile existente, evitându-se zonele de avalanșe posibile, urmând, cât se poate, linia crestei, ÎNTOTDEAUNA având echipament adecvat sezonului.
În toate ghidurile, hărțile sau descrierile curente ale traseelor se folosesc aceleași prescurtări, formate din inițiala semnului (Bandă, Cruce, Triunghi, Punct) și inițiala culorii (Roșu, Galben, Albastru), rezultând așadar ceva de genul
TA = triunghi albastru, BR = bandă roșie
Fiind litere unice, nu pot fi confundate.
Un marcaj turistic trebuie să fie practic și estetic.
Ca să fie practic, trebuie să fie vizibil.
Ca să fie estetic, va fi făcut cu șablon, deoarece nu toți avem talent de pictori.
Pe traseele pe care sunt comune mai multe semne de marcaj, acestea se vor aplica TOATE PE ACELAȘI suport (în caz ideal; dar dacă realitatea nu permite se pot pune pe copaci sau pietre diferite, având maxim 1 m distanță între ele), ÎN ACEEAȘI ORDINE, unul sub altul (pe copaci, semnul prioritar sus) sau unul lângă altul (pe stânci, prioritate de la stânga la dreapta), nefiind permisă aplicarea succesivă a diferitelor marcaje (ex: pe un copac TA, pe următorul la 50 m BR, dacă ele sunt comune).
Absența unui semn dintr-un grup de marcaje comune ar însemna ca turistul care era ghidat de acel marcaj să se întoarcă și să caute schimbarea de direcție pe care nu a observat-o.
În cazul marcajelor multiple, ordinea de aplicare a semnelor este: Bandă, Cruce, Triunghi, Punct.
În cazul semnului identic, ordinea este dată de culoare: Roșu, Galben, Albastru.
Semnul este prioritar culorii.
Scopul unui marcaj este de a ghida un turist. ORICE turist.
Poate e prima oară pe munte… poate e noapte… poate e ploaie și e rupt de oboseală… poate e ceață… poate…
Nu putem prevedea niciodată toate condițiile în care se va parcurge un traseu.
Dar putem să-l marcăm astfel încât să se reducă spre zero posibilitatea de rătăcire a celui care îl parcurge.
Realitatea din trasee și situațiile întâlnite, nu vor putea fi cuprinse niciodată în câteva rânduri de ghid.
Dar,
Marcajul, pe un traseu turistic, este făcut pentru cei care merg pe jos, nu pentru vehicule motorizate, deci schimbarea tipului de drum este ceva firesc: se pleacă de la gară pe asfalt, se intră pe un drum forestier, după care, brusc, o potecă urcă de-a dreptul peste munte…
Aceste schimbări trebuie să se reflecte foarte bine în teren.
Toate semnele de marcaj se vor aplica folosind șabloane dedicate, distanța între 2 semne puse pe același suport fiind de circa 5 cm.
Se permite, în cazuri excepționale, folosirea unui fond alb comun:
Săgețile se supun acelorași reguli.
Săgețile desenate vor avea culoarea marcajului, pe fond alb, se vor așeza sub semnul de marcaj și vor respecta direcția potecii.
Pentru evidențierea unei schimbări de direcție unde nu se pot pune 2 semne de marcaj cu săgețile aferente, de exemplu un unghi ascuțit al potecii (maro în figura următoare):
Semnul de marcaj se va pune pe copacul sau piatra mov , vizibil din ambele sensuri de mers, iar săgețile vor respecta EXACT unghiul potecii, cu vârfurile spre direcția de mers, indiferent dacă poteca urcă sau coboară. Și pe partea în care poteca urcă, vârful săgeții va fi TOT ÎN JOS, dar pe direcția ei (imaginați-vă vârfurile săgeților la capetele libere ale potecii maro). Dar săgețile vor fi independente, nu vor avea codițele lipite precum poteca din desen.
În cazul marcajelor comune, săgețile vor fi desenate de genul , respectând ordinea semnelor, a culorilor și modul de aplicare din acest ghid
(BR este prima, apoi BA, iar culoarea roșie este deasupra celei albastre, pe săgeată).
Semnele de marcaj se aplică în ambele sensuri, perpendiculare pe direcția de mers, în punctele de maximă vizibilitate.
Mergând pe potecă, văd marcajul și mă îndrept spre el.
Dacă sunt cu spatele la marcaj, privind înainte, trebuie să văd noua direcție a potecii și semnul următor.
Dacă terenul nu permite aplicarea semnelor pe distanță lungă, după regulile de mai sus, se pot desena semne de confirmare, paralele cu poteca, fiind însoțite de o săgeată bidirecțională.
Acest lucru trebuie făcut doar ca ultimă soluție, dacă nu se pot folosi lespezi de piatră sau construi momâi (momâie = piramidă din pietre).
Pe cât se poate, se va încerca menținerea aplicării marcajelor pe aceeași parte a drumului (șosea, drum forestier, potecă…). Se vor semnaliza foarte clar schimbările de direcție, mai ales când se schimbă tipul drumului sau dacă poteca nu este foarte bine definită.
În cazul unei intersecții, se va aplica marcaj și săgeată direcțională, înainte de ramificație, plus 1-2 semne de marcaj imediat după ramificație, pentru fiecare semn care trece pe acolo.
Amplasarea unui semn va fi decisă de la o distanță de minim 5 – 7 metri de suport, NU de lângă el, deoarece marcajul trebuie să fie vizibil din lungul drumului.
Echipa de marcatori este formată, ideal și eficient, din 3 persoane:
În cazul pădurilor foarte dese, este recomandată o echipă din 4 membri, al 4-lea fiind un ajutor al coordonatorului pentru îndepărtarea crengilor.
La ieșirea din pădure în poieni / spații deschise, se va aplica săgeată direcțională, apoi se va încerca aplicarea marcajului pe lespezi de piatră (recomandat) sau construirea de momâi din pietre mai mici (caz excepțional), cu o înălțime de minim 50 cm, pietrele din vârf fiind vopsite în culoarea marcajului.
Cum se aplică vopseaua?
Ca și la un gard, întâi se curăță suportul, folosind o perie de sârmă. Atenție: la copacii rășinoși, frecarea prea adâncă cu peria de sârmă duce la surplus de rășină care se va prelinge și va acoperi marcajul de dedesubt.
Dar gardul dat ca exemplu, de lemn sau metalic, este alcătuit dintr-o suprafață netedă, care se întâlnește extrem de rar în natură. Deci, aplicarea vopselei prin pensulare laterală nu-i ceea ce trebuie.
De bază este TAPOTAREA
(din DEX: Metodă de masaj constând în baterea ușoară cu palma a țesuturilor.)
Aici nu-i masaj, dar așa se face și cu pensula.
Deoarece scoarța copacilor și pietrele nu sunt pefect netede, pentru a pătrunde între striații este nevoie de loviri succesive cu vârful pensulei.
Pentru o utilizare optimă a pensulei și cantității de vopsea folosită, pensula se introduce în vopsea doar cel mult 1/3 dinspre vârf.
Prima aplicare va fi în centrul șablonului, pentru eliminarea surplusului de vopsea, apoi se va vopsi, prin tapotare, cu lovituri mici și ușoare, pe margini, de sus în jos (dacă se prelinge vopsea, să fie spre centrul șablonului, nu pe sub el, în exterior).
După ce au fost conturate marginile, șablonul poate fi îndepărtat.
Testele au dovedit că oricare dintre cele 3 culori folosite (albastru, galben, roșu) se vor vedea mai bine dacă se aplică peste alb.
Deci, se parcurge traseul vopsindu-se fondul alb, preferabil cu vopsea cu uscare rapidă. Pe zonele care vor rămâne albe, se împrăștie prin pulverizare microbile de sticlă reflectorizante (praf de stele sau praf de zâne), acestea lipindu-se de vopseaua proaspătă.
După uscarea vopselei albe se poate pune șablonul și vopsi culoarea efectivă a marcajului.
În cazul refacerii unor marcaje vechi, semnele noi se vor aplica, CÂT SE POATE, peste cele deja existente.
Pentru estetică, dacă marcajul vechi era mai mare sau decalat de cel nou, zona veche rămasă vizibilă se va șterge prin frecare cu peria de sârmă sau se va masca.
Mascarea celor vechi se va face încercând, prin combinații de vopsele (maro, gri și verde, sunt suficiente), imitarea cât mai bine a suportului, astfel încât impactul vizual să fie cât mai mic. (de la o distanță de 5 metri ar trebui să se vadă doar marcajul nou aplicat).
Cele 3 culori amintite nu trebuie amestecate efectiv întro altă cutie, fiind suficientă și eficientă aplicarea acestora succesiv, asemănător modelului de camuflaj, folosind aceiași pensulă.
În cazul acoperirilor pe suprafețe mari ale vechilor marcaje, se pot folosi, după aplicarea vopselelor de imitare, diverse resurse naturale: rumeguș, ace de brad, pământ, care se lipesc prin aruncare peste suprafața proaspăt vopsită, sau mușchi verde, care se lipește efectiv.
(prin aruncare se fixează mai bine decât prin așezare ușoară, exact ca la aplicarea tencuielii pe un perete; mușchiul, însă, se lipește delicat).
Pe lângă marcajele turistice, întâlnim marcaje forestiere și marcaje specifice ariilor protejate, care nu fac obiectul nostru de activitate.
Sfaturi și ghidușii…
Pornind pe drumul acesta, al marcatorilor de poteci, devenim ghizii neștiuți din Carpați.
Conducem un călător din punctul A în punctul B, oferindu-i siguranța drumului și bucuria clipei.
Ajutăm salvamontiștii, pentru ca acei oameni inimoși să poată interveni la cazuri grave, nu să parcurgă kilometri pentru un rătăcit…
Dar ca să putem face această muncă, e necesar să nu uităm să avem grijă de noi.
În primul rând, suntem în munți.
Asta înseamnă bocanci și parazăpezi, mai ales dacă nu purtăm pantaloni lungi.
Pentru că stânca sau copacul pe care punem marcajul nu este mereu ușor accesibil.
Sunt lângă potecă, asta e clar, dar poziția poate fi incomodă sau frunzele, pietrele, pământul intră în bocanci.
Apoi, trebuie să avem grijă de ochi.
Dai cu peria de sârmă, sar bucățele de coajă și praf.
Dai cu praf de stele, o biluță cât un vârf de ac, intrată în ochi îți strică ziua sau te trimite la doctor.
Dacă ții șablonul, trebuie să privești în sus, să-l mulezi după conturul copacului. Din pensulă oricând pot sări stropi de vopsea…
Așadar, ochelari de protecție.
Suntem la munte, facem marcaje, poteca e a noastră…dar și pentru noi se schimbă vremea.
Un hanorac, ceva de pus pe cap, pelerina de ploaie, lanterna, un leucoplast și un antinevralgic, o sticlă cu apă, un pachet de biscuiți, ar fi bine să fie mereu în rucsacul de tură.
Mergem la vopsit.
Mai devreme sau mai târziu, va ajunge vopsea pe hainele noastre…
Și nu se poate curăța.
Deci haine dedicate, după care să nu plângem dacă le stropim.
Pot fi spălate, iar petele de vopsea rămase, le vor da un aspect deosebit.
Ah, și oricât de “smart” e ceasul de la mână, nu o să se împace nici cu vopseaua, nici cu diluantul. Stă mai bine într-un buzunar la rucsac.
A marca un traseu este o activitate frumoasă. Dar să nu cheltuim inutil nici bani, nici energie.
Dacă suportul e ud, vopseaua nu prinde. Iar dacă o convingem să stea acolo, nu rezistă. “A pușcat vopseaua” se zice, adică se umflă și se exfoliază rapid.
Oricât de ecologiști vrem să fim, nu folosim vopsea pe bază de apă. Nu rezistă nici măcar un an.
Atenție la nuanțe. Femeile văd mai multe nuanțe decât bărbații, e recunoscut oficial, dar să NU folosim
Din când în când, vopseaua trebuie diluată: dacă e prea densă rămâne în pensulă, dacă e prea subțire va curge pe sub șablon. Deci, diluată doar câte un pic.
Atenție: dopurile sticlelor de diluant sunt gândite să nu poată fi desfăcute de către copii, dar sunt destul de proaste din punct de vedere al etanșării. Aproape sigur vor curge înclinate în rucsac. Mai bine schimbați dopul (se potrivesc de la apă, cola) sau sticla cu totul (dacă se schimbă sticla, înfășurați niște izolir pe ea, să se știe că nu-i apă/suc; nu merge scris cu marker, că se șterge, doar e diluant).
Vopseaua pentru marcaje se vede foarte bine dacă este lucioasă, dar cea cu care acoperim semnele vechi ar trebui să fie mată, dacă o găsim, tocmai ca să nu sară în ochi.
Pentru mascare se poate folosi vopsea spray, având marginea marcajului protejată.
Deși costă dublu, există variante mate, se folosesc mai ușor decât să ai trei cutii deschise în același timp, marginea exterioară poate fi difuză, se pot combina mai ușor să imite suportul.
Fiecare copac e diferit, dar cel mai dificil este să faci vizibil un marcaj cu galben pe mesteceni.
În acest caz mai este nevoie de vopsea neagră și o pensulă mai subțire (sau spray negru), pentru a face un contur de 1 – 2 cm în jurul fondului alb al semnului.
Sunt simple marcaje, nu rachete spațiale, dar dacă sunt frumos făcute pot fi plăcute privirii, iar uneori pot fi echivalate în vieți de om…